Prună uscată și scorțișoară

Chitul se uscase și căzuse iar tocul ușii se umflase și din cauza asta, atunci când o deschideai, gemulețele se loveau de cuișoarele cu care se țineau în rame făcând un zgomot ca de sticle rostogolite pe ciment.
Lucreția tresări speriată, nu aștepta pe nimeni și tocmai ce băga la cuptor o prăjitură cu gem de prune și nucă, îi poruncise Savim, că lui îi plăcea. Din sperietură scăpă ușa cuptorului care se închise cu un zgomot metalic, zornăind vasele care erau deasupra.
– Ce faci, mă ? Ce dracu cauți acilea, poate te află Savim!
Nicodim nu scoase o vorbă, doar intră în bucătărie și se așeză pe scaunul lui Savim, în capul mesei. O privi pe Lucreția cum își șterge palmele de șorțul vechi pe care se mai ghiceau niște flori decolorate sub urmele de pete.
– Ce vrei ?
– Eu o să plec. La facultate.
– Așa, și ?
– Duminică. Iau rata până la gară și pe urmă trenul până la Cluj.
– Așa, și ? repetă Lucreția, dar de data asta asprimea tonului i se înecă în gât sub niște noduri de lacrimi. Întoarse capul și își făcu de lucru prin bufet, să nu vadă Nicodim că o podidește plânsul.
– Păi o să-mi fie dor de tine. Mie îmi place de tine.
– Ești prost! îi spuse, și iar îi dădură năvală nodurile de lacrimi, gâtuind-o. O să-ți găsești o fată acolo, că e oraș mare.
– Eu te vreau pe tine ! Nu vreau fată de la oraș !
– Ești prost! îi repetă Lucreția. Ești prost! Alea sunt mai deștepte și mai frumoase, iar eu sunt legată de Savim. Prostule!
– Eu te vreau pe tine ! repetă Nicodim și apucând-o de mână o trase spre el, înconjurând-o cu brațele.
– Lasă-mă! Poate vine cineva! Du-te la facultate și lasă-mă! Prostule!
Nicodim nu-i răspunse, doar își sprijini bărbia pe pântecul ei, o privi în ochi și ridicându-i rochia își strecură palmele între picioarele ei, făcându-i vorbele moi și șoptite. Lucreția vru să-l alunge din nou, dar izbucni în plâns și se strânse mai tare cu pântecul de el, mângâindu-l nervos pe părul scurt și aspru.

***

Ea respira sacadat și plângea cu lacrimi mari, bolovănoase. Se trase de sub el împingându-l brutal într-o parte, dar Nicodim o înconjură cu brațul și se apropie iarăși de ea, strecurându-și genunchiul între coapsele încleștate care încă tremurau, lipindu-se, moale acuma, de fierbințeala ei umedă. O mai zgândări cu degetele, încet, între picioare și îi luă pe rând sânii albi în gură, sugându-i ca un copil orfan de la naștere. Avea gust de prună uscată și scorțișoară și mirosea a busuioc și mușețel. O mângâie în neștire și o gustă de peste tot, și peste tot ea avea același gust, de prună uscată cu scorțișoară. Când se liniști el nu se mai potolea ea, gustându-i cu zgomot tot ce-i mai rămăsese nepătrunzând-o. Îl mușcă de brațe și îl zgârie cu răutate pe spate, apoi se ghemui la pieptul lui și începu iar să plângă.
– Vino cu mine, lasă-l pe Savim!
– Ești prost, mă ! Ne omoară ăla pe amândoi !
– Omoară pe dracu! Sunt mai puternic ca el! Vino cu mine!
– Nu pot! Prostule! O să găsești alta acolo!
– Nu vreau alta! Te vreau pe tine!
– Și o să mă lași!
– Nu te las! Vino cu mine!
– Du-te acasă că mi se arde prăjitura și înnebunește ăla de-o vedea! Du-te! Îți zic io. Duminică. Poate.

Înainte să plece o mai privi tăcut câteva clipe, Lucreția scosese tava din cuptor și o punea pe geam să se răcească.
– Dacă nu vii mă întorc după tine și o să fie mai rău! îi spuse, apoi închise încetișor ușa, care nu mai făcu niciun zgomot, de parcă l-ar fi cunoscut.

Advertisement

Avem pantofi

Încercă apa din vailingul pus în mijlocul curții largi, la soare. Se duse în casă de unde ieși cu un coș plin de rufe peste care pusese o bucată mare de săpun. Ridică vailingul pe un butuc, își suflecă mânecile, își adună poalele și se apucă să aleagă rufele albe de alea colorate când auzi scârțâind ulucile gardului. Se uită pe furiș și zări doi ochi verzi și un nas cârn din care se legănau niște muci până aproape de buzele mici și cărnoase.
– Ia vino mă ! dar ochii nu se mișcară de la gard, nici nu clipiră, se uitau fix la ea, poate ca la cine știe a câta minune a lumii.
– Hai mă ! Vino să-ți dau ceva de mâncare.
Când auziră de mâncare ochii ăia mici și verzi pășiră până la poartă, pe care o deschiseră încetișor ițind curios și neîncrezător un cap acoperit cu păr negru și cârlionțat.
– Hai, vino-încoa’. Și Luana se ridică să aducă din casă mâncarea.
Căpșorul se trase înapoi, dar fără să închidă poarta, se gândi câteva clipe, apoi intră în curte aducând și restul, un tricou murdar și lung până la tălpile goale și prăfuite.
– Așează-te acilea, îi zise dând rufele la o parte de pe buturugă, și întinzându-i o lingură.
Copilul se apropie, se așeză pe buturugă, își ștearsă mucii pe mâneca tricoului, punăndu-i lângă alții care se aflau deja acolo, luă lingura și începu să mănânce din blidul plin cu varză călită pe care Luana i-l ținu în palme până termină copilul de mâncat și îi intinse lingura înapoi, privind-o puțin încurcat și cu gura mică strânsă, ca și cum s-ar fi temut să nu-i scape vreo vorbă prin ea.
– Stai să-ți dau și niște haine, dar întâi să te spăl, că ești murdar ca un godac, îi zise, iar copilul nu se împotrivi, ridică mâinile cuminte și rămase cu ele așa și după ce Luana îi dădu jos tricoul, așteptând parcă o altă vorbă a ei, care să-i poruncească altceva. Luana zâmbi, și apucându-l de mâini îl ridică și-l băgă încet în vailing. Simțind apa la tălpi copilul ridică genunchii și chicoti, apoi o o lovi brusc, împroșcând în toate părțile.
– Stai mă să te spăl, că te joci pe urmă.
Întâi îi turnă apă în cap, îi descâlci părul, apoi îl săpuni din belșug. După ce-l clăti, îi ștearsă fața cu palma și copilul deschise ochii lui verzi, dezvelindu-și și dinții albi într-un zâmbet larg.
– Ia și te joacă, îi spuse aruncându-i în apă o jucărie de plastic, până pregătesc eu hainele. Intră în casă și scoase din șifonier o cămașa și niște pantaloni pe care le măsură imaginar, apoi luă un teanc întreg de haine și le îndesă într-o traistă de rafie. Apucă un ștergar curat și ieși în curte unde după ce-l ștearsă bine, îl îmbrăcă pe prichindel, aranjându-i și părul cu pieptănul degetelor.
– Vrei să te vezi în oglindă ? îl întrebă, și copilul încuviință scurt din cap. Hai ! Și luându-l de mână intră cu el în casă și-l puse în fața oglinzii, unde, când se văzu așa gătit, se bățoșă și netezindu-și cămașa luă un aer grav și serios.
– Îti place ? și copilul răspunse iar dând din cap, fără o vorbă.
– Uite, aici mai ai haine, îi spuse arătându-i traista, să ai grijă de ele.
Prichindelul se uită la traistă, o apucă de mână și privind-o drept și adânc în ochi cu ochii lui verzi scoase primele vorbe:
– Da’ pantofi nu-mi dai ?
– Ba-ți dau mă, sigur că-ți dau, și scoase din șifonier, de sub niște cearceafuri înflorate, o pereche de pantofiori din piele maro, lucioasă, niciodată purtați. Îl încălță legându-i cu niște funde mari și frumoase.
– Hai, du-te acasă și du hainele.
Prichindelul o zbughi pe ușă, târând traista de rafie după el, trânti poarta, se opri, se descălță, înhăță traista pe un umăr, strânse pantofii la piept, și o luă la fugă stârnind praful uliței și strigând către soră-sa:
– Vetăăă ! Vetăăă ! Uite mă, avem pantofi !

DorEL

Când se trezi tavanul i se păru imens, lui Dorel. Gândul care-l chinuise în vis nu-i dădea pace nici treaz. Dar oare era treaz? Se duse să se pișe, fixă jetul cu un ochi închis, precis ca un lunetist care-și fixează victima, și dădu drumul, ușurel, unui scuipat fix în jetul de urină, la fel cum lunetistul apasă tragaciul, încet, fără grabă și ținându-și răsuflarea, lăsând timp succesului să se întâmple. Bineînțeles că nimeri. Scuipatul, pișatul. Un zâmbet superior îi apăru pe față, se pricepea, era bun!
Scutură bine, dar nu insistent, ultima picătura tot în chiloți pică, știa înțelepciunea asta și o urma întocmai, deși se simțea furat de către necunoscutul ei emitent, și el descoperise, singur, lucrul ăsta, cu mult înainte să-l audă teoretizat, evident era plagiat, dar n-avea cui să-i bată obrazul. Apoi se privi în oglindă, ” Tu ești Dorel ? ”, se întrebă singur. ” Eu sunt Dorel ” îi răspunse conștiinta. ” E clar ”, își zise, ” sunt treaz și am conștiință, deci exist ! ”, nimeni până la el nu mai zisese asta, era cu adevărat deosebit ! Apoi se posomorî, gândul care-i stricase visul, și ce vis, un vis numai al lui, în care îi explica Fănelei, iubirea lui, nicicând, nicicui mărturisită, din copilărie, demonstrându-i complicate teoreme matematice, de nimeni altul până la el descoperite, în ce constă, cum se justifică și care-i rezultatul, algebric liniar de altfel, al iubirii. Fănela suspina derivat și se udase integral, atât de mult că nivelul apelor mărilor, și oceanelor, crescu substanțial, iar Luna își modifică vizibil orbita, ” geostaționară pe dracu ” , se gândi fugitiv Dorel, că n-avea timp de permutări prin dominoul pietrelor astronomic filozofale, avea gândul ! Un gând care schimba fundamental chiar teoria evoluției speciilor, lanțul slăbiciunilor, chiar traseul lui 381 ! Ba nu ! Nu le schimba, le anula, le trimitea în neant pe toate, le desființa, da, le desființa, asta era cuvântul potrivit ! Se scărpină în cur, apoi se așeză pe marginea patului, cu brațele încrucișate și bărbia sprijinită în palmă, mai exact sprijinind cotul mâinii drepte în palma mâinii stângi și bărbia în palma dreaptă, că trebuia să fie riguros matematic, nu ținând coatele pe genunchi, ca ulcica aia de la Hamangia, nu, el se gândea în felul lui, unic, la cuvântul potrivit gândului, gândului ăstuia universal, ba nu, UNIVERSAL, așa, cu majuscule, că doar schimba rostul lumii, nu era un gând oarecare, gândit și de alții !
– Nu mai trăiți bă, că au trăit alții înaintea voastră ! zise cu voce tare, și i se făcu pielea de gâină auzindu-și gândul teoretizat pentru prima oară în istoria umanității, și cât de ferm încă !
Suna mișto ! Se și văzu în agora, ba nu, nu în agora, că în agora mai cuvântaseră niște greci pârliți înaintea lui, nu, trebuia să se gândească la alt loc, un loc în care nici un alt orator nu mai cuvântase vreodată, ” mmm, în piață, nu că agora tot piață era, aaa, în piața agroalimentară, da !” În piața agroalimentară la tarabele de murături ! Deci chiar era un tip deosebit ! Își redefini repede viziunea despre sine, el, Dorel, ba nu, DorEL, da, DorEL, ca să fie evidentă unicitatea lui, printre borcane de murături, cu mulțimea de țărani la picioare:
– Nu mai trăiți bă, că au trăit alții înaintea voastră ! rosti iar, cu voce tare și gravă, și văzu efectiv cum țăranii ăia lipsiți atâtea secole, ba milenii, de lumina înțelepciunii, se zvârcolesc pe jos cuprinși de transa cunoașterii.
Însă mai înainte să termine de teoretizat, o furie cumpită îl cuprinse ! Păi cum ! Și el trăia, nu, nu se poate, trebuia să iasă din anonimatul ăsta al trăitorilor, el, DorEL, era unic ! Da, trebuie să moară, se gândi. Dar cum ? Variantele pe care le cunoștea fuseseră deja încercate de alții ! ” Îți dai seama, DorELe ”, se gândi, ” ce paradox trăiești ! ” Cum dracu să se sinucidă, în ce fel, prin ce mijloace, astfel încât, el și numai el, matematic exact, să se sinucidă astfel ? ”
Și o disperare cruntă puse stăpânire pe el ! Se vedea huiduit, scuipat, umilit, de chiar țăranii ăia care vindeau murături. ” Murături mă ? Murături ? ”
Iar încet, încet, un gând și mai parșiv, cel mai parșiv gând, mai parșiv nu se putea, că în ciuda paradoxurilor, el era DorEL, unic și nemaiîntâlnit, i se strecura în suflet. De fapt, era un tip banal. Simți că-i explodează inima, abia avu timp să-și mai tragă ultima suflare, și muri !
De oftică ! Banal !

Nicodim

– Săru’mâna !
– Ce vrei mă ?
– Nenea Savin i-acasă ?
– Ce-ai cu el ?
– Păi auzii că are de ridicat un șopron și …
– Păi și tu te pricepi ?
– Da tanti ! Că la noi acasă io am făcut toate magaziile
– Păi câte aveți ?
– Una, da’ tot io am întins și via pă araci
– Aha, harnic tare ești. Savine ! Hai că te cheamă cineva !
Savin, un om mic și buhăit, ieși în prag fără cămașă și cu fața plină de spumă de bărbierit.
– Ce vrei mă ?
– Săru’mâna ! Venii că auzii că aveți de ridicat un șopron.
– Săru’mâna să-i spui lu’ proasta asta și lu’ mă-ta ! Mie-mi zici nea’ Savin ! Înțelesăși ?
– Da nea’ Savime, mă scuzați, așa sunt obișnuit de mic, să spun săru’mâna la lume.
– Te-ai obișnuit prost ! Cum te cheamă ?
– Nicodim, nea’ Savime.
– Tu ești a’ lu’ Viorica dă lângă gârlă ?
– Da, nea’ Savime, ăl mare, că mai am un frate mai mic, acu’ face trei ani.
– Păi da, că la bătrânețe a apucat-o fătatu’ pă mă-ta !
– Nu e bătrână, nea’Savin, are numa’37 de ani.
– Pă dracu’ nu e ! Muierea mea are 25. Spune-i fă, nu tăcea ca proasta ! Aoleo ! Ești tânără da’ proastă ! Ai noroc că faci mâncare bună, altfel te dădeam pă ușă’afară !
– Tu câți ani ai, bă, muceo ?
– 18, la toamnă mă duc la facultate !
– Te duci pă dracu’ ! Are mă-ta bani să te ție la oraș ?
– Iau bursă și cu ce mai muncii peste vară, ne-om descurca.
– Vezi să nu-ți iei niște șuturi în cur de la mine ! Zi, te pricepi să faci un șopron ?
– Da, nea’ Savime ! Și acasă la noi io am făcut magaziile !
– Și tot el a întins și via pă araci, se băgă în vorbă tanti Lucreția.
Așa o chema, Lucreția, pe nevasta lui Savin. Era o femeie frumoasă, cu ochi verzi care în soare băteau în albastru, cu un păr lung și negru, plin de bucle, puțin mai înaltă ca Savin, cu un mijlocel subțire peste care îi săltau două țâțe proaspete și mari. Că deși se măritase de tânără, imediat după ce murise taică-său, că măică-sa murise când era mică, n-o mai ținea minte, Savin, la cincizeci și de ani ai lui, nu prea o muncise nopțile, numai ziua, la păsări, la porci, la vaci, prin grădină și la făcut mâncare și curat prin casă. De asta o luase mai mult, că era harnică și mai rămăsese și cu vreo șaizeci de ari de pe urma lui taică-său. Și o casă, dar pe asta o vânduse la niște țigani veniți din Mureș. Că era veche.
– Fă ! Te’ntrebai io dă vorbă ? Marș la bucătărie !
– Bă puță ! Uite care-i treaba, io bani n-am, îți dau cinci chile dă vin ș’o strachină dă mâncare. Îți convine, bine, nu-ți convine, marș în pizda mă-tii, că io am treabă, trebuie să plec la oraș.
– E bine și așa, nea’ Savime.
– Bine, să nu te plângi pe urmă. Fii atent, uite colea lemnele, scule găsești în magazie, dăsfaci magazia asta la păsări, da cu grijă, că te ia mama dracu’, și o prelungești până în gard. Înțelesăși ?
– Da nea’ Savime, așa fac.
– Fă ! Să-i dai o strachină dă ciorbă lu’ puță ăsta, că-i piere puterili păn’diseară. Hai că io mă termen dă bărbierit și plec. Bă puță ! Să dea dracu’ să nu fie gata pân’diseră că jar mănânci !
– E gata, nea’ Savime !
– Bine mă ! Io-ți zisăi … Și vezi să nu dispară fierăstrăul !
– Nu nea’ Savime, io nu fur !
– Nu pă dracu’ ! Pă mă-ta o întrebași dă ce ie șchioapă ? I-am rup io picioarele când am prins-o că mi-a furat două verze după câmp. Și erea mari ! N-a loat d’alea micile, p’ăle mai mari !
– Io nu fur, nea’ Savime ! Jur !
– Juri pă mă-ta ! Vă știu io ! Hoți dă mici !
– Hai, marș la treabă !
Nicodim își dădu cămașa jos și se apucă de treabă, iar Savin intră în casă. Când termină de bărbierit puse niște spirt în palmă și se frecă energic pe toată fața. Apoi își trase o camașa curată pe el, scoase banii din șifonier, de sub cearceafurile apretate, și, înainte să plece, trecu pe la Lucreția să-i lase vorbă.
– Fă ! Vezi când termină puță ăsta să-i dai cinci chile dă vin, da să scoți din ăla acritu’, să nu-i dai d’ăla bun ! Auziși ?
– Da Savine, d’ăla-i dau.
– Și să nu-i pui carne în ciorbă ! Firi’a’- dracu’ dă proastă ! Că tu ești inimă largă !
– Nu-i pun, Savine, nu-i pun.
– Bine, mă’ntorc diseară. Să-mi faci și colțunași și ai grijă să fie mâncarea caldă când viu.
– Da Savine, o s-o țiu caldă.
– Și să te uiți la el ce face, să nu strice dracu’ curtea ! Și să nu plece cu fierestrăul !
– Da Savine, mă uit.
După ce plecă Savin, cât trebălui prin bucătărie, Lucreția mai arunca câte un ochi pe geam, în curte, să vadă ce face puță ăla mic. Făcea treabă.
Când se fiarsă apa în ligheanul de opărit păsările, luă un cuțit și ieși afară.
– Nicodime !
– Da tanti !
– Ia cuțitu’ ăsta și taie și mie găina aia roșie. Că mie mi-e milă. Și nu mai îmi spune tanti ! Poți să-mi spui Lucreția.
Până se făcură ciorba și colțunașii fu gata și șopronu. Nicodim scoase o găleată de apă și și-o turnă în cap, șiroia apa pe el când îl strigă Lucreția să vină la masă.
Îl puse în capul mesii și îi dădu să mănânce în farfuriile ălea noi, încă nu le folosise, că Savin zicea să nu le ciobească, să le țină pentru când or avea musafiri de soi, deși la ei nu venea nimeni, niciodată. Ba se întinse și la vorbă cu el, la ce facultate se duce, câți ani, ce s-o face când o termina-o, iar ea îi povesti cum murise taică-său, cum se măritase cu Savin de frică să nu rămâie fată bătrână, de-ale ei.
– Îți plăcu ?
– Aha, fu bun !
– Mai vrei ?
– Nu săru’ mâna, numa’ dacă aveți să-mi puneți puțin și pentru mama.
– Îți pun, da’ să nu mă spui lu’ Savin.
– Nu spun tanti !
– Lucreția !
– Lucreția, și Nicodim zâmbi.
Avea un zâmbet frumos. Și buze roșii, și dinții albi, ca de copil, se gândi Lucreția.
– Ia damigeana asta și hai să-ți dau vin.
Coborâră în pivniță, era răcoare și lui Nicodim i se făcu pielea de găină.
– Ți-e frig ! spuse Lucreția și îl apucă de mână. Avea palma fierbinte și lui Nicodim i se strânse stomacul, nu-l mai atisese vreo femeie. Iar ea începu brusc să sufle repede și pieptul i se zbătea să-i iasă din cămașă. Își desfăcu nasturii la pantaloni și o ridică pe un butoi. Avu grijă să-i dea fustele la o parte, să nu i le boțească. Abia apoi își băgă capul între țâțele ei.
Când terminară se aburiseră toate damigenele de la cât suflaseră amâdoi.
– Ia furtunul și trage din ăsta. Să guști întâi, să vezi dacă-ți place. Dacă nu îți dau altu’, da’ ăsta-i ăla bunu’ de bea Savin.
– E bun, spuse Nicodim, și cât se umplu damigeana nu mai ridică ochii din pământ. Lucreția își aranjase fustele și cămașa și îl mângâia pe păr.
– Să nu afle Savin …
– Nu
– Hai că poate vine nebunul, du-te acasă.
Era aproape de poartă când Lucreția îl strigă.
– Stai ! Și fugi în casă. Se întoarse repede și îi îndesă un milion în palmă.
– Ia, să ai la facultate. Poate scoți o fată la cofetărie.
– Săru’mâna, spuse Nicodim, și o privi în ochi. Avea lacrimi.
– Și să mai vii. În vacanțe. Să mă cauți. Ăsta se duce în fiecare sâmbătă dimineața la oraș. Sunt singură.
– Vin, răspunse Nicodim, și îi prinse ușor, cu palma, sub țâța stângă. Să se asigure că are locul lui, acolo. Iar țâța îi răspunse întărindu-se.
– Pleacă !
=====
Se lăsa seara când se întoarse Savin de la oraș. Întâi se duse în spate să vadă ce făcuse Nicodim, dar mai înainte să zgâlțâne stălpii de lemn ai cotețului, să vadă dacă-s bine prinși și nu cade acoperișul, se uită în magazie la scule, fierăstrăul era uns și agățat în cui. Mormăi mulțumit printre cotcodăcelile găinilor speriate de vânzoleala lui și se pișă pe o tufă de leuștean care creștea în marginea gardului, gândindu-se, a câta oară, cum dracu se face că n-o ciugoale găinile. Își zise că o fi ceva îngropat la rădăcina ei, într-o zi o să sape să vadă, o fi vreo comoară, că acilea fusese pământul unui boier care a fugit în Franța când veniră comuniștii în 50 sau când dracu veniră, o să se uite pe cartea de muncă să vadă când s-a angajat el la TCIM, că-n anu ăla veniseră, când l-a angajat pe el. Ehe, se gândi el, e lucru dracu și cu istoria asta, n-ai documente, n-ai istorie. Se termină de pișat, se încheie la pantaloni și înainte să intre în casă își suflă mucii, să scape de praful de la oraș.
Masa era pusă, că Lucreția îl auzise venind, și-l aștepta.
– Ce faci fă ? o întrebă el. Ie gata masa ? Dă și-o țuică. De obicei nu bea țuică, că-i dădea usturimi la stomac, dar astăzi era bucuros că Nicodim făcuse lucrare bună și nu-l costase mai nimic. Doar cinci chile de vin oțetit și-o farfurie de ciorbă. Fără carne.
– Auzi fă, ia dă oala dă ciorbă să văd, îi dăduși carne lu puță ăla, că tu ești proastă și cu inima mare, sau făcuși așa cum spusăi io ! Aha, două ciotoaie, două arepi, dadu sfântu dă-începuși să m-asculți ! Și un zâmbet mare îi înflori pe față. Așa zi, de mult n-a prins. De dat, îi dăduse, carne, Lucreția lui Nicodim, dar nu știa Savin câte aripi îi crescuseră Lucreției când mușca Nicodim din ciotoaiele ei.
– Nu-ți luai nimic dă la oraș că ie toate scumpe. Da las’că ai de toate acilea la mine. Și răse gâjâit.
– Nu-mi trebuie nimic, îi răspunse Lucreția. Poftă bună !
– Să știi că ie, mai pune o strachină dă ciorbă. Ți-am zis io, bine că știi să faci mâncare, altfel te dădeam pă ușă afară.
– Mă duc să văd la animale, dacă termini de mâncat lasă așa, că strâng eu.
– Pai da, că doar nu crezi că strângeam io ! Tu ce dracu ai dă făcut toată ziua ? Proasta dracu ! Hai, du-te la animale, și vezi să nu lași vițica lângă vacă că n-ai ce mulge mâine dimineață și dracii te găsăsc.
– Nu las, nu.
Lucreția își făcu de lucru prin curte până se culcă Savin, apoi strânse masa și spălă străchinile. Se duse la fântână și mai scoase o găleată de apă, să-i puie lui Savin în cană, că poate se trezește noaptea și i-e sete. Apoi se duse în pivniță, băgă furtunul în butoi și trase puțin vin. Avea gustul buzelor lui Nicodim. Și simți cum i se oprește inima în loc. Își făcu cruce și se duse să se culce
=====
Lucreția se trezea devreme. Trebuia să curețe grajdul, cocina, curtea păsărilor, să mulgă vaca, să fiarbă laptele, sa dea la păsări și la porci, să scoată vaca la drum, avea multe de făcut până se trezea Savin, să-i dea de mâncare. Pe urmă Savin pleca să caute oameni la muncă. După ce-i prostea să-i muncească pe nimic se oprea la cârciuma lui Șchiopu. îi zicea Șchiopu că era șchiop. Din armată. Cum făcu, că-și luă ibovnică pe muierea sergentului și aflase ăla. I-a pândit până i-a prins, și de furie a scos pistolul și a tras. I-au zis doctorii că a avut noroc că nu i-a intrat glonțul prin nu știu ce arteră, că murea. Așa, numai i-a secționat un nerv și a rămas șchiop. Așa se laudă Șchiopu. Dar de fapt a călcat într-un cui ruginit când ieșea de la căcăstoare, noaptea.
Însă azi se trezi chiar mai devreme, încălzi apă și se spălă, își împleti părul, luă din laviță rochia bună, de borangic, ea o brodase pe când era fată mare, să aibă pentru când o face nunta, dar n-o îmbrăcase niciodată, că Savin i-a luat una de plastic de la sătesc, una cu țâțele pe-afară, ca, după ce s-or îmbăta, cu ochii la țâțele ei să dea nuntașii bani mulți, încălță pantofii de duminică, își puse busuioc între țâțe și plecă spre cimitir.
Luă o piatră de jos și aruncă spre cotețul câinelui, care începu să latre cu spume, de ziceai că-i turbat. Se auzi o ușă scârțâind.
– Marș potaie ! Săru-mâna tanti Lucreția.
– Ce faci Nicodime ?
– Păi …
– Io mă duc la cimitir, să rup iarba, că a năpădit mormântu lu’ tata.
Nicodim se uită la Lună, se uită la ea, cum era gătită ca de măritiș, și se gândi cum dracu’ o trece gârla îmbrăcată așa.
– Mă gândeam că poate mă ajuți să trec gârla, îi luă Lucreția gândurile din cap, că mai sunt și câini pe acolo.
– Da tanti, acuma viu, să iau o cămașă pe mine.
Au mers unul lângă altul, tăcuți. Nici când ajunseră în crâng nu scoaseră vreo vorbă, doar el o smuci scurt și o sărută apăsat și adânc, cu limba, cum îl învățase ea, atunci în beci, iar Lucreția se lăsă moale în iarbă, doar țâțele i se întăriră, dar gura lui Nicodim știa deja asta. Și mai apoi știu și ce gust îi au coapsele, după ce le frământă și le despărți larg și flămând cu palmele lui aspre. Se trezi în ea mai repede să-și dea seama. Se sperie nițel, că Lucreția icnea și sufla greu, iar pe obrajii roșii ca focul i se rostogoleau lacrimi mari, ca o ploaie repede, de vară. O strânse în brațe și o întrebă șoptit:
– Ce ai, ce ai ?
– Dă-te ! și îl împinse de pe ea.
Se ridică, își aranjă rochia, își șterse lacrimile și îl privi lung și încruntat. Nicodim, rămas sprijinit în coate, o privea ca pe o icoană.
– Eu mă întorc acasă, îi spuse, trebuie să mulg vaca.
Nicodim rămase tăcut privind-o cum se îndepărtează. Se ridică și fugi după ea, o prinse de cot.
– Mă duc eu să rup iarba. Poate s-o duce nea Savim pe la cimitir …
Iar Lucreția se gândi cum ar fi să nu fie ta’su la cimitir. Să fie Savin. Își făcu cruce și grăbi pasul. Se lumina de ziuă.
=====
Se descălță la poartă și spălă pantofii cu apă din jgheab, apoi intră în casă, îi ștearsă cu o cârpă din bucătărie, și se duse în camera bună. Mearsă pe lângă zid, că acolo nu scârțîia podeaua, să nu-l trezească pe Savin, care sforăia ca un porc. Tot ca la porc îi puțeau și picioarele, le simți duhoarea când trecu pe lângă pat, și se gândi că Nicodim mirosea a mușețel, ca un copil. Își aduse aminte cum îi curgea apa pe trup când își turnase găleata aia în cap, și cum i se întăriseră sfărcurile pe pieptul slab și osos, și i se întăriră și ei țâțele, a doua oară într-o singură dimineață. Nici când era fată mare nu simțise așa.
Închise ușa încet, puse cu grijă pantofii în șifonier, pe un jurnal, apoi își scoase rochia și se privi, goală, în oglinda șifonierului. Pe coapse i se zăreau, desenate cu lut din lunca gârlii, două palme. De bărbat, de Nicodim. Le mângâie ușor și parcă le simți asprimea, și nodurile degetelor, al căror lut intrase cel mai adânc în carne, acolo unde-o mușcaseră să-i desfacă miezul. Își ridică privirea pe țâțe, care-i stăteau rutunde, ca doi pepeni, arse de soare pe frunte, și albe în obraji, acolo unde gura lui Nicodim le supsese gura lor pământie, și își luă pântecul în palme, era tare, nu i se lăsase burta. Se gândi că e încă frumoasă. Dar Nicodim era prea tânăr, și urma să plece la oraș, să se facă doctor, ce să vadă la ea, altceva decât o femeie pe care a jumulit-o în beci și prin tufișuri, el o să-și găsească o fată de la oraș, tot o doctoriță.
Se privi în ochi și văzu în ei multă tristețe. Și ură. Oftă.
Luă rochia și înainte să o pună în șifonier o netezi cu palma. O simți udă în poală, se vărsase puțin din Nicodim și pe borangicul brodat de mâna ei. Se gândi să o ia s-o spele, apoi se răzgândi. O împachetă frumos și o puse pe raft în șifonier. Măcar pe rochie să-i rămână Nicodim. De câte ori avea s-o îmbrace, Nicodim o să-i stea acolo, în poală. Nici Savin n-ar mai putea să i-l mai ia.
Mai oftă o dată, își luă rochia de casă, aia din doc cândva verde și se duse să-i pregătească masa lui bărbatu-său, să fie gata când s-o trezi, să nu se supere și s-o înjure, că azi era păcat să înjure, era duminică.
=====
Savin se trezi în miros de pâine caldă. Căscă mormăit, se ridică din pat și fără să dea binețe trecu prin bucătărie pe lângă Lucreția și ieși în prispă. Se uită chior la soarele care era la amiază, se întinse și trase o bășină că sperie ciorile stând pe sârmă, iar câinii vecinilor începură să schelălăie ca la eclipsă. Ei nu mai aveau câine, că toți pe care-i avuseseră îl lătrau pe Savin, ba unul l-a și mușcat. Lucreția aproape scăpă oala cu lapte.
– Auzi fă ! Să scoți costumu’ și camașa albă, să le calci, și să-mi lustruiești pantofii, p’ormă să pui apă la încălzit să mă spăl, că merg la nuntă, la Șchiopu. O dă pă fi-sa lu ăla micu a lu Știrbei. Ai dracu, ban la ban trage. Numa io te-am luat pă tine și proastă și săracă.
– Hai la masă.
– Pă tine nu te iau că p’ormă trebuie să dau mai mult, și mai dă-i dracu că au bani !
Cât mâncă Savin, Lucreția scoase apă din fântână, făcu focul în spatele casei și o puse la încălzit în tuciul mare. Apoi luă din magazie cada de tablă galvanizată și o frecă cu sare s-o curețe. O clăti nițel, se spălă pe mâini și se duse să-i calce hainele lui Savin. Pantofii numa-i ștearsă cu o cârpă udă. Că erau curați. Și oricum n-aveau cremă. Că nu cumpăra Savin nici săpun, făcea ea săpun de casă. Că-i aducea Mitran sodă, lucra la combinat. Savin îl plătea cu băutură, că lu’ Mitran două lucruri îi plăceau, vinul și Mirena, fata lu Soare, cântărețul de la biserică. Dumineca, cum începea slujba, Mitran era acasă la Soare, să-i cânte fie-sa.
– Auzi fă ! Fugi repede dă ia niște lame dă la sătesc, că astea mi s-a terminat.
La sătesc Florica era în spate, că adusese marfă. Lucreția o strigă, și pân-să vină, să uită la niște batice înflorate, iar cât se uita simți cum i se plimbă un deget pe ceafă. Se întoarse brusc și mai să-i spargă gura lui Nicodim cu fruntea.
– Tâmpitule ! Poate te vede cineva !
– Ce faci ? Vii la nuntă ? Io-s tocmit să servesc la masă.
– Nu vin, trebuie să dau la animale.
Nicodim se încruntă și vru să-i încerce, iar, țâța cu palma, dar tocmai atunci intră Florica.
– Nicodime, vezi plasele ălea două de la ușă. E salamele în ele, cum vorbii cu nea Șchiopu. Să-i zici că nu putui să i le tai că mi să strică mașina. Le tăiați voi când le puneți în farfurii.
Nicodim luă plasele cu salam și plecă, dar, când se aplecă să le ia, se mai uită o dată la Lucreția. Cu niște gânduri care așteptau înnoptarea.
– Ce-ți dau Lucreție ? întrebă Florica
– Dă-mi niște lame că le termină Savin și n-are cu ce să bărbieri.
– Câte ? O cutie ?
– O cutie
– Auzi, da-ți dau d-ăștealalte, că alea de ia Savin s-a termenat.
– Dă de care ai
– Ai bani sau te trec pă caiet ?
– Treci pă caiet, că plătește Savin.
– Și dă și broboada asta, da să nu-i spui lu Savin, ți-o plătesc io, da nu acu că nu știui și nu luai bani de-acasă. Și împachetând-o bine, o ascunse în buzunarele largi. Când se întoarse acasă Savin dormea iar. Se duse în camera bună și ascunse broboada în sifonier, sub rochia de borangic.
Se făcuse aproape cinci și Savin tot dormea. Lucreția începu să facă zgomot, nu prea tare, la bucătărie, să-l trezească. Că până se bărbierea, până se spăla, până se îmbrăca, întârzia la nuntă. Nu îndrăznea să-l trezească de-a dreptul, că se supăra și începea să urle.
– Auzi fă! Dacă nu mă trezeam io, tu nu mă trezeai, așa ? Mă aștepta oamenii ăia la nuntă că ești tu proastă ! Adă niște apă caldă să mă bărbieresc !
Lucreția îi adusă într-o ulcică apă pentru bărbierit, apoi trase la perete masa din bucătărie și băgă înăuntru cada. Potrivi apa, să nu fie nici prea fierbinte, nici prea rece, și așteptă să termine Savin cu bărbieritul și să se bage în cadă. Că trebuia să-l spele pe cap și pe spate, apoi să-i taie unghiile.
Gol, Savin părea un sac de rafie umplut cu păr. Era urât și avea burta mare, dar era vânjos. Dacă nu s-ar purta așa urât, poate că … se gândi Lucreția. Luă o ulcică, o umplu cu apă din cadă și îi turnă în cap. Îl frecă bine cu săpun de casă, până făcu clăbuc mult. Savin pufnea și chicotea ca un copil, Lucreției îi venea să râdă, ditai omul ! Apoi îl clăti și se duse să ia foarfeca și cleștele, să-i taie unghiile. La picioare îi tăia unghiile cu cleștele de cuie, că foarfeca se îndoia.
– Hai, lasă-mă să mă spăl acu ! îi dădu Savin semnalul să plece.
Lucreția plecă, dar în ușă se opri și se întoarse.
– Stai, îi spuse. Să-ți tai părul din urechi, că ți-a crescut mare și s-o uita lumea la tine la nuntă.
Fu gestul ei de tandrețe și Savin nu zise nimic, stătu cuminte.
– Gata. Și își trecu degetele pe urechile lui, să vadă să nu fi rămas vreun păr
– Ești fată bună. Câteodată. Îi scăpă, moale, și oarecum duios, lui Savin.
– Că altfel nu te-aș ține. Hai ! Lasă-mă să mă spăl, îi spuse, redevenind autoritar.
După ce Savin plecă la nuntă, Lucreția goli cada, o frecă bine cu sare și nisip, să curețe nămolul lui Savin, și o agăță în cui, la locul ei, în magazie. Apoi mai deretică în casă, iar când începu să se întunece dădu la animale și le duse la culcare.
Vru să intre în casă, dar se mai uită puțin, cu ochii plini de gânduri, la soarele care apunea. Când aproape să se stingă de tot, se răzgândi și aprinse iară focul, scoase încă două găleți de apă și le puse la încălzit. Dădu jos din cui cada și o așeză în grădină, sub un vișin. Aruncă în ea o mână de busuioc uscat și niște frunze de mentă. Își aduse din casă un ștergar mare de in pe care și-l puse la îndemână pe o creangă a vișinului, apoi trase o buturugă și pictată cu umbrele arămii ale focului așteptă să se încălzească apa.
Se gândise să se aranjeze și ea, chiar dacă Savin n-o luase la nuntă. Își privi palmele crăpate și unghiile care erau ciobite, chiar dacă le tăia scurt. Și le ascunse strângând pumnii și oftă, ca o fată tânără care oftează după vreun flăcău. Poate că se gândise la Nicodim, cine știe, nici ea nu vru să știe după cine oftează.
Își umplu cada cu apă, lăsă să-i cadă rochia și intră încet în apa fierbinte, cu câte un picior pe rând, cum văzuse într-un film, înainte să se mărite, că Savin n-o dusese niciodată la cinematograf, nici măcar la cămin, când mai dădeau băieții de la discotecă film, rar, de trei-patru ori pe an.
Se așeză în fund și-și studie picioarele. Avea gleznele subțirele julite, și călcâiele crăpate. Își zise că o să strângă bani să ia o cremă să se ungă, văzuse la sătesc, avea Florica. Dar pulpele le avea frumoase, lungi. Se înroșise pielea pe ele de la apa fierbinte, doar pe burta coapselor, unde strânseseră degetele, lui Nicodim erau niște pete vineții. Le pipăi cu buricele degetelor, n-o duru, dar i se întăriră sânii. Îi udă cu apă adusă în căușul palmelor și privi cum picură stropii de pe culmile lor până pe bărbia pântecului.
Se spălă încet, insistând pe fiecare rotunjime, pe fiecare îndoitură, cu o curiozitate pe care n-o mai avusese până atunci. Până la Nicodim. Și depășindu-le doar după ce ofta încet, ca un copil care nu se mai satură de cireșe.
Când termină, îi zvâcnea sângele în obraji, iar în pântec avea un tremur care nu i se mai potolea. Ieși din cadă și se înveli în ștergarul de in, dar n-apucă să se șteargă cu el că din spate o înveliră două brațe, vru să țipe dar simți miros de mușețel și închise ochii. Una din mâinile străine o apucă de păr și îi trase capul pe spate până ajunse o gură s-o astupe pe-a ei. Cealaltă îi frământa sânii, iar după un timp se lăcomi, că-i apucă drumul dintre coapse. Strânse picioarele și se aplecă puțin, să n-o lase, dar mâna care-i ține părul o aplecă mai tare, și-i zvârli ștergarul, iar mâna dintre coapse îi fugi pe șold. Nu se putea nici îndrepta, că mâna care-i strângea părul își sprijinea cotul pe spatele ei, nici fugi, că avea șoldul strâns ca într-o menghină de o alta. Și nici nu voia, că-i plăcea cum o împingeau și o trăgeau mâinile alea, mirosind a mușețel. Pentru o vreme nu se auziră decât guri deschise respirând iute, și câte un țipăt scurt și înăbușit al ei, apoi niște pași depărtându-se în grabă și poarta trântită. Lucreției i se păru că toată grădina miroase a mușețel. Își trase rochia, vărsă cada și o agăță la locul ei în cui și se furișă în casă.
La nuntă, Nicodim, care dispăruse când se încinsese hora, apăru din noapte aducând cu el parfum de busuioc și mentă.
=====
Pentru prima oară după mulți ani Lucreția se trezi zâmbind și se întinse ca o pisică în așternutul fierbinte de trupul ei. Își trase pătura până la frunte și cu ochii închiși își adânci fața în pernă, alintând-o rotund în pânza aspră. Simțea cum dimineața îi răscolește trupul și asta era ceva nou pentru ea. Se răsuci de câteva ori lăsându-și pielea să se frece de așternut, strângându-i fibrele între coapsele devenite foarfece, întinzându-l apoi cu încete rostogoliri unduitoare pe pulpele desfăcute nu prea mult, doar cât un lat de palmă, dar primitor. Își strânse sânii între brațe transformându-i în două fructe așteptându-se culese în palme și mușcate, se arcui pe spate sprijinită pe genunchi îndoiți sub ea, oferindu-se recoltă unui grădinar care nu putea să-i vie, dar care-i fusese, care-o săpase, care-o legase, care-i altoise rod, dar asta încă nu știa.
Sări din pat direct la laviță și răscoli până găsi o rochie portocalie pe care o puse pe lângă ea și se privi, și dintr-o parte, și din alta, în oglinda șifonierului. O întinse frumos pe pat, iar pe-a verde și veche o luă de pe spătarul scaunului, o făcu ghemotoc și o aruncă la ușă gândind s-o ia când o ieși la treburi, și s-o sfâșie în bucăți mai mici, să aiba când o mai spăla pe jos.
Mai scoase din laviță un pieptăn de os, singurul lucru pe care-l avea de la mă-sa, în afara frumuseții, trase scaunul în fața oglinzii, se așeză și începu să se pieptene lung, admirându-se goală și gândind, cum făcea când era fată mare, la cine știe ce mâini străine care să-i împletească părul, doar că acum știa exact ce degete ar fi vrut să-l despartă șuvițe pe care care să i le împletească apoi spic de grâu. Dar cum ele lipseau, își făcu ea împletitura, cu ochii închiși, simțind cum i se face pielea ca de găină la fiecare răsucire. O lacrimă îi curse pe obraz, i-o fi rămas necursă de atunci, din crâng, dar n-o șterse, o lăsă acolo, o sorbi-o vreo gură, chiar și de s-o usca între timp.
Strânse așternuturile rușinate și obosite de alinturile ei, îmbrăcă rochia portocalie și trecu spre bucătărie pășind pe vârfuri prin camera unde sforăia Savin. Se apucă de treabă, dar se opri brusc și fugi în curte de unde rupse un fir de mușețel pe care-l prinse în păr.

=====

La iarbă

– Ce te gătiși fă așa ?
Se și sperie. Savin apăruse pe neașteptate în spatele ei. Era îmbrăcat de oraș și mirosea a colonie.
– Nu mă gătii, da’ mi se rupsă de tot aia verde și o luai pe asta, că alta n-am.
– Să rupsă ? Păi să ai dracu’ grijă dă ele, și dacă să rupe coase-le, nu imediat alta noă. Vezi că io mă duc pân’la Iordache la moară, că mai are să-mi dea niște bani pă grâu, p’ormă trec pă la Șchiopu să-i plătesc o datorie și mă duc la oraș să pui restu la bancă. Să te duci s-aduni niște iarbă pentru păsări și animale că vezi că ie scumpe boabele.
– Nu mănânci înainte?
– Nu, c-am mâncat ieri la nuntă și mă forfote la burtă. A făcut prăpăd Șchiopu. Da a și strâns o grămadă de bănet. Numa ai lu Poganu a dat 10 milioane. Ai dracu ! Sunt plini dă bani ! Să-mi faci diseară colțunași cu carne. Să fie calji cân m-oi întoarce. Auziși ?
– Da, îți fac.
– Și să te duci s-aduni iarbă, nu stai ca proasta în tindă la soare. C-așa să ține gospodăria. Auziși ?
– Mă duc, mă, mă duc !
– Ete a dracu ! Începuși să răspunzi ! Să fie calji colțunașii că dracu te ia !
– Da mă Savine, îi țiu calzi.
După ce plecă Savin încuie poarta, se uită la porci, închise bine portița la păsări, le mai aruncă niște foi de varză și niște frunze de sfeclă, luă trei saci de rafie și plecă prin grădină spre deal, unde aveau via, să adune iarbă. Creștea multă pălămidă printre rânduri. Mâncau porcii mai bine ca boabele. Iarbă aduna de la capu rândului, era acolo o pajiște mică până în rugii de mure, de unde începea pădurea de salcâm. Poate găsea și niște mure, care s-or fi cops mai primele. În drum, adună niște caise căzute din caisul sălbatic care creștea într-un colț în fundul grădinii. Erau mai dulci ca alea altoitele, când se coceau se crăpau de dulceață ca buzele de fată mare.
Când ajunse în deal încă nu se uscase roua pe iarbă. Adună doi saci de pălămidă până în capu rândului. Se apucase să-l umple și pe al treilea, cu iarbă, când auzi lătrat. Luă o piatră să dea în câine, dar din mărăciniș ieși întâi Nicodim, apoi îl urmă și cățeaua lui, Doina.
– Ce faci mă ? Poate-ți spărgeam capul, îi spuse zâmbind.
– Sărumâna, am plecat după iepuri și auzii fușărind p-acilea și crezui că … Vrei să te ajut la iarbă ?
– Ajută-mă.

Se așeză strângându-și genunchii sub ea, întinse șorțul în poală și aruncă pe el caisele sălbatice.
– Vrei ?
– Aha. Întinse mâna și luă una. Îi întinse puful cu degetul mare și o aruncă în gură. Sâmburele îl supse mult, iar în timpul ăsta degetele, verzi de la iarbă, i se jucară cu unul din genunchii ei, care nu se lăsase acoperit de șorț. Scuipă sâmburele și îi dădu șorțul la o parte, să-i vadă amândoi genunchii.
– Stai, mă ! Poate vine careva ! îl certă Lucreția, dar cu glas șoptit, mai mult ca o chemare.
Nicodim se ridică în picioare și se uită roată peste dealuri. Lucreția își trase șorțul înapoi peste picioare.
– N-are cine, e pustiu. Și de-o veni, o să latre Doina. Se așeză înapoi lângă ea și îi dădu iar șorțul la o parte. Lucreția nu se împotrivi, doar se lăsă puțin pe spate și, sprijnindu-se în palme își întinse picioarele apoi își scutură părul desfăcându-l din batic. Zâmbi.
Nicodim își culcă obrazul în poala ei și oftă. Îi mângâie genunchii rotunzi cu palmele crăpate și verzi. Ușor, de teamă să nu le zgârie albul, când pe unul când pe altul. Strecură o mână pe sub rochie și, prin înfloriturile ei, o mușcă ușor de coapsă.
– O rupi ! Stai ! și îl împinse să plece. Însă Nicodim îi încălecă genunchii și o împinse pe spate. Începu să-i desfacă nasturii rochiei de la poale spre piept, iar Lucreția, rezemată într-un cot, îl privea cum privea uneori Luna plină. Nicodim îi prinse genunchii în palme și începu să și le suie, încet, pe coapsele Lucreției. Florile rochiei îi urcau pe mâini, rugându-le minuni, dar când palmele îi ajunseră pe la jumatea coapselor, căzură toate, dezvelindu-i Lucreției tot, până la pântec. Numai de țâțe mai stătea agățată, firav, rochia nouă a Lucreției. Speriată, își încrucișă picioarele prinzând între fierbințeala lor palmele lui Nicodim. Vru să zică ceva, dar nu putu decât un oftat, și un țipăt mic, care o trezi pe Doina, tolănită mai departe, la soare, când Nicodim o mușcă ușor de pântec. Îi tremurau picioarele ca mânzului învățând mersul; așa se simțea și ea, învățând iubirea. Nu mai putu să le ție încleștate și se lăsă în voia lui Nicodim, s-o guste toată, dulce ca o caisă sălbatică, după cum îi fu poftă lui.

Avea margini grase și pufoase și îi plăcea să le zgândăre cu barba țepoasă. Îi găsise sâmburele și-l frământa între buze, iar cu palmele aspre îi freca coapsele mirosind a vară fierbinte, făcând-o să curgă nectar. O gusta lacom, ca unul neștiind și abia aflând ce gust are dorința din adâncul femeii.
– Gata, mă, gata ! îi s…trigă șoptit. Îl împinse brutal și se strânse ghem, cu genunchii la piept, acoperindu-și cu palmele îmbucătura coapselor și văitându-se potolit, ca vindecată după o suferință.
Nicodim se ridică în genunchi, nedumerit de trebuie să plece, ori să-i mai stea. Pofta îl birui și mușcându-i pulpele îi dădu ușor palmele la o parte, iar sprijinindu-și umerii pe tălpile ei îi lunecă încet în pântec. Atât era de beat de ea că nu dură mult până i se prăbuși în brațe. Lucreția îl strânse la piept ca pe o viață nouă. Plângea de fericire, dar nu-l lăsă să-i vadă lacrimile. Era doar un copil și nu voia să-l sperie. Dacă n-ar mai fi iubit-o ?
O vreme stătură așa îmbrățișați, apoi Lucreția se ridică în genunchi și începu să-și încheie rochia.
– Lasă-mă pe mine, o rugă Nicodim și ea nu se împotrivi. O încheie cu grijă, doar la pântec, mai înainte să i-l acopere, îl sărută.
Lucreția își luă sacii cu iarbă și se grăbi spre casă. Înainte să treacă de coama dealului se opri și aruncă o privire peste umăr. Nicodim era tot acolo, urmărind-o. Îi făcu cu mâna și o zbughi la fugă speriată de chemarea din privirile lui.
Nu căutase mure, se gândi. Dar în pântec avea deja gustul lui, iar Nicodim încă avea pe buze dulceața ei.

Trăsnete

Aruncă iute grebla, să n-o trăsnească, ca pe Marița lu’ Păsat. De când se întâmplase nenorocirea nimeni nu mai întârzia pe câmp când ploua, iar astăzi era singură, cum fusese și Marița, și n-ar fi avut cine s-o îngroape dacă ar fi trăsnit-o, că așa auzise de la nea Gheorghe, că dacă ar fi îngropat-o atunci, repede, s-ar fi scurs curentul din ea și ar fi trăit. Nu prea a înțeles cum s-ar fi scurs curentul, dar nea Gheorghe fusese electrician la CAP, știa el ce zice. Repara și drujbe, o reparase și pe-a lor.
Își suflecă poalele, le prinse în brâu, și o luă la fugă spre casă, drept prin via lui Danciu, ca să scurteze. Se gândea că n-o vedea-o ăsta, era al dracului, toți îi știau de frică, chiar azi, o fi stând și el acasă pe ploaia asta. Dar chiar când să iasă din vie se împiedică de o sârmă, de la un arac, și căzu cu fața în pământul galben, noroios. Un fir subțire de sânge începu să-i curgă din nas, dar se ridică repede, trebuia să ajungă acasă, să n-o trăsnească. Numai că, drept în fața ei, încruntat, stătea Danciu.
– Ce faci fă ? Futu-ți dumnezeii mă-tii ! V-am zis mă să nu mai treceți pe pământul meu ? V-am zis ? Și o apucă strâns de braț, să n-o lase să fugă.
– Îți curge sânge din nas, proasta dracului, treci aici ! Și o trase cu forța sub un nuc sălbatic, crescut lângă vie.
– Nu, că ne trăsnește, șopti ea, mai mult de frica lui ca de a trăsnetului
– Trăsnește pe dracu’ ! Întinde-te, îi porunci, și ridică mâna stângă ! Apoi scoase o batistă și i-o apăsă pe nas, să-i oprească sângerarea.
Mirosea a tutun, batista lui, tutun scump și aromat. Și a apă de colonie. Nu era chiar un om rău, se gândi ea, cum stătea așa întinsă, sub nucul lui Danciu, cu poalele ridicate, că i se vedeau pulpele groase, și cu el aplecat deasupra ei. Ba o țâță aproape că-i ieșise din cămașa leoarcă, ori de la căzătură, ori de frica lui Danciu. Da’ sfârcurile de frica lui se făcuseră tari, ca prunele uscate. Și-i adia a fân proaspăt și a busuioc, că se freca cu busuioc între țâțe și la subțioară, erau săraci, n-aveau bani de parfum.
Uită de trăsnet, se gândea la Danciu.
Se oprise de mult ploaia când a ajuns acasă.
– Unde stătuși fa ? o întrebă răstit bărba-su
– La fân, îi răspunse, stătui să-l termin și mă prinse ploaia. Mă duc să mă schimb, că mă udai toată.
– Proasto ! Să mai stai, că poate te trăsnește cum a trăsnit-o pe Marița lu’ Păsat !
– Uite că nu m-a trăsnit, îi răspunse ea, și când își trase cămașa peste cap simți miros de tutun scump și apă de colonie. Și nu văzu că pe o țâță are o vânătaie mică, ca o floare de nu mă uita

Rurală

O văzu de cum intră pe uliță, că-începuseră s-o latre câinii aciuați pe lângă bordeiul ursarilor. Ea aruncă spre ei o piatră imaginară și câinii fugiră schelălăind să se ascundă în bârlogul pe care-l săpaseră sub o grămadă de paie amestecate cu bălegar din care ursarii mai făceau chirpici. Îi înjură și își continuă drumul pe ulița pietruită, mergând șerpuit ca să ocolească șanțurile pline cu nămol adus din deal de ploile prea multe.
Se aplecă și își suflă nasul lângă piciorul mesei, apoi trase aer cu putere, de câteva ori, ca o sforăială, și scuipă din gât restul de muci. Își bău restul de țuică, se șterse la gură cu mâneca slinoasă și după ce-i salută scurt, “Am plecat bă”, pe ceilalți, ieși în drum. Își trecu mâna prin părul unsuros și plin de mătreață, și privind-o venind, încruntat, pe sub sprâncene, ca pe un dușman, se gândi că era urâtă ca dracu’ cu bărbia aia colțuroasă și pomeții ieșiți ca șoldurile vacii. Dar el făcuse 40 de vreo trei ani și tot neînsurat era. Mai apoi, era urâtă, dar avea ochii albaștri și buzele rumene, fără mustață, iar țâțele i se ghiceau tari ca două pietroaie, din alea marile, de pe pe gârlă, pe sub rochia veche și ruptă, dar curată. Iar carnea de pe picioare îi era albă și fără păr, abia i se zărea un puf între ele, blond și cârlionțat ca și pletele, că o pândise odată în vie… Și era harnică și a dracu’, iar lui îi plăceau femeile ale dracu’, îi plăceau toate, da’ astea ale dracu’ îi goneau, repede, repede, tot sângele mai jos de vintre, că de aia o pândise atunci, în vie, să se joace puțin cu bărbăția lui.
Nu-i vorbise niciodată, dar simți că azi e momentul, și avea și curaj, de la țuică. Trebuia s-o întrebe, să știe dacă se leagă la cap cu ea, să nu râdă pe urmă tot satul de el. Așa că, atunci când ajunse în dreptul lui, o opri cu o mână, și după ce scuipă și-și supse dinții galbeni, cum văzuse el mai demult într-un film, o întrebă hotărât:
– Auzi fă, mă-ta mai vinde vițelul ala, sau îl tăiarăți ?
Ea, surprinsă și îmbujorată de îndrăzneala lui, privindu-l blând, dar ferm, cu ochii ei albaștri, îi răspunse:
– Da de ce nu te duci s-o întrebi pe ea ? Ă ? Și nu mai pune mâna pe mine, labagiul dracului !
– Du-te dracu’ ! Îi răspunse el, dar îi plăcu glasul ei, și inima începu să-i bată cu putere, ca atunci când era copil și pleca la furat de cireșe.
O privi îndepărtându-se și se gândi că asta e, e ca și a lui. Apoi se întoarse zâmbind în cârciumă

Hai Hui

Ti-am dat
Un soldatel de plumb in rosie tunica imbracat
Am colorat-o cu sange de cireasa coapta
Si am cusut-o dintr-un fulg de papadie doar cu mana dreapta
Pantalonii negri si cizmele cavaleresti
Le-am colorat cu mure, furate de la ursul din povesti
Pintenii sunt coarne de gandac inaripat
Pegasus recunosc mi-a fost model, dar nu pe plac.
Acuma vad ca se mandreste cu sabiuta lui
E din staniol de ciocolata dar sa nu ii spui
Ar plange si s-ar dezveli culoarea plumbului
Si mustacioara, e desenata cu carbune
De-o sa-l saruti pe buze-ti va ramane
S-a indragostit iar ca nebunul, de data asta de o zana alba
I-a luat si o suvita, a ascuns-o-n palma
Si un sarut si-o imbratisare cam timida
Si a ferit-o chiar de o omida
Ce se-intindea spre inima fapturii ce-l iubeste
Cred ca a fost o crima pasionala, doar el acolo se doreste
Ce fericire trebuie sa ii fi fost
Zana cand i-a stat in brate, a avut si el un rost
Dar iute a fugit apoi spre cerul palarie peste dealurile de verde catifea
Probabil zeul ei o cauta
Astept acuma continuarea povestii de iubire
Dintre un soldatel de plumb si-o zana alba ce a gustat putina fericire.

Bufonul

Încerc și puțină proză. Pe o temă deja clasică pentru mine. Nu știu dacă o să am răbdare să adun atâtea rânduri cât să merite o ”citeală”. Habar n-am. Încerc doar. Dacă vă place dați un chiot. Acolo în fereastra de Comment. Merci. Și dacă nu vă place tot acolo. Nu mă supăr. După beție cum să te superi ! Merci din nou.

Nota diavolului: e posibil să aveți parte de limbaj explicit … nu e cu intenție, dar așa vorbește un bufon beat.

S-a trezit îngândurat, mai confuz decât se culcase. Cu ochii mijiți și pe bâjbâite s-a îndreptat spre baie, apoi s-a răzgândit. S-a dus în bucătărie și și-a aprins o țigare. A tras primul fum, adânc, și l-a ținut în piept până a amețit. Mai era și mahmur de la cheful de aseară. Nu mai știa ce-a băut și nici cu cine. Știa doar de ce. Capul îi pleznea de durere. A închis ochii și a mai tras cu sete un fum. Țigarea aproape că i-a ars degetele. Din cauza ei. Din cauza ei băuse. Tot ce a prins. La un moment dat, își amintește vag, parcă toți îi umpleau paharul și el golea unul după altul. Se gândea că putea să moară. Poate ar fi fost mai bine. Nu l-ar mai fi durut capul așa îngrozitor. Și-a aprins încă o țigare. Prima i s-a stins între degete. Îi lăsase două pete roșii pe ele. Arsură. Dar nici n-a băgat de seamă. Îi venea să plângă. Nu știa prea bine de ce. Din cauza ei, sau din cauza lui. Fiindcă e prost. Bou. Ba nu, BOU cu litere mari. Urangutan. Nu că ăia-s mai deștepți. Îi tremura inima, de fapt îl înțepa, și plângea. Ca un copil. Cu capul sprijinit în pumni. Din când în când mai trăgea din țigare. Și ofta. Ca un BOU. După ea. Își mai aprinse o țigare și se gândea că poate i-ar fi prins bine o cafea. Dar îi tremurau mâinile. Nu putea nici să țină cana în mână. De beat ce era. Mahmur. Se gândea că ar fi fost mai bine să moară. Ori de la băutură, ori putea să-l calce trenul când s-a întors acasă. Cât de idiot a putut să fie ! Știa că nu trebuie să se ducă, că o să-i facă rău. Ea. Faptul că ea e acolo. Mereu îi făcea rău s-o vadă. Aproape că înebunea. Și înghițea taotă nebunia asta zâmbind. Și bând tot ce-i încăpea în pahar. Și încăpeau destule. Poate o să încerce odată. Să vadă dacă poate să moară. De la băutură. Și de la ea. Băutură cu ea. Ce amestec…. o să încerce. Dar nu înainte să-i spună cât de mult o iubește. O doare pe ea-n șlapi ! De iubirea lui. Cât de prost poate să fie ! O să-i spună totuși. Dacă e să fie maimuță. atunci să fie până la capăt. Mai mult decât să-și bată joc de el ce poate să facă ? El oricum o să moară. Și dacă nu moare ? Dacă numai se îmbată iar ca porcul ? O să aibă altă durere de cap ! Să-l ia dracu ! Se înjură singur. Dacă nu-i nimeni s-o facă pentru el… Își mai aprinse o țigare. Și-ar fi făcut și o cafea dar nu putea să țină cana în mână. Îi tremura groaznic. Nici în picioare nu putea să stea. Și oricum nu știa să facă cafea. Trase din nou din țigare până i se albăstriră buzele. Avea gura uscată. Parcă mâncase nisip. Îl durea capul. Era o epavă. Dar el plângea ! Ce cretin ! După ea. Și pe ea o doare-n șlapi ! Se certa singur. După beție ce dracu să faci ? Să citești Eliade ? Și capul îi crăpa de durere ! Începuseră să-i zvâcnească și tâmplele. Mai bine se duce înapoi în pat. Dar în pat nu poate să fumeze. Fumatul îl liniștea. Îi amorțea gândurile. Și ce gânduri avea ! Pline de ea. Își mai aprinse o țigare. Și își făcea curaj să se ducă până la filtrul de cafea. S-a ridicat cu greu și s-a dus clătinat către filtrul de cafea. Morții mă-sii ! Nu era nici filtru nici cafea. Dar a găsit niște pliculețe de ness, cam vechi probabil, conținutul se simțea tare, dar la cât băuse ce mai conta. Era o cană aproape, în uscătorul de vase. A luat-o și a umplut-o cu apă de la robinet. Cred că era caldă, dar dracu s-o ia, de la apă caldă n-a murit nimeni cred. S-a sprijinit de marginea chiuvetei. Amețise și oricum nu se putea concentra. Se gândea la ea. Orice făcea se gândea la ea. Știa că se gândește la ea șii că nu trebuie s-o facă, dar se gândea la ea. Și la el. Cât de idiot putea să fie ! Cine dracu l-a pus să se ducă când știa că vine ea, și că vine pentru el. Că el nu putea să se simtă bine fără ea. Parcă era cadâna lui ! Și el, boul dracului, s-a dus. Ca să se îmbete ca un porc, altceva ce dracu să facă ! De fapt, în sinea lui spera să nu fi avut dreptate. Dar a avut. Știa că are. Când mai înainte cu câteva ore îi spusese ei. Și ei i s-au umplut ochii de lacrimi. N-a scos o vorbă. Doar i s-au umplut ochii de lacrimi. Și de care el s-a îndrăgostit. Nu era destul că o iubea pe ea. Acum iubea și ochii ei. Cei plini de lacrimi. Nu pe aceia care l-au întrebat de zeci de ori dacă el vine. Nu-i venea să creadă că și el vine. Că va fi acolo. Martor la propriile lui spuse. Spuse care îi umpluseră ei ochii de lacrimi. Și s-a dus, ca un idiot. Doar ca să guste moartea. Avea gust de șampanie. Moartea. N-a putut să rupă plicurile de ness și s-a enervat, iar din cauza asta capul a început să-l doară și mai tare. A scormonit într-un sertar după o foarfecă, era pedant, chichiricios cum se spune. N-a găsit așa că a luat un cuțit.Vroia să desfacă pliculețele de ness. Cuțitul era din acela cu zimți și bineînțeles că n-a reușit. Până la urmă le-a rupt cu dinții, a turnat conținutul în cană și cana a băgat-o în cuptorul cu microunde. A setat un minut. Habar n-avea cât trebuie. Nu mai făcuse așa ceva. Dar a pus un minut. Să aibă timp să se gândească la ea. Un minut în care să fie doar gândul lui cu ea. Ea probabil dormea. Dar gândul lui despre ea nu. El o iubea. Gândul lui despre ea nu dormea. Niciodată. Gândul ei … probabil hoinărea pe te miri unde. Nu putea să uite sâmburii de lacrimi din ochii ei. Atunci când i-a spus. Ce frumoasă era ! I-ar fi cerut lacrimile alea. Să i le dea lui. În schimb … ei nu-i venea să creadă că el va fi acolo. Martor. Nedoritul ei cu el, între ei. Ca o ciumă ! Ce prost a putut să fie !

Că a fost prost … se întâmplă. În viață mai iei și palme. Dar el se abonase la palme. Parcă nu-i ajungeau șuturile-n cur ! Un idiot ! La asta se gândea așteptând să piuie cuptorul cu microunde și să recupereze cana cu ness. Se gândea că nu-i decât un idiot ! Cât pe ce să adoarmă sprijint pe marginea chiuvetei dacă nu ar fi zgomotul ascuțit al cuptorului cu microunde care-și terminase treaba. Nessul era gata. Îl luă, bău o gură și se așeză iar pe scaun. Și-a aprins cu mișcări precise încă o țigare. Se gândea că fumează cam mult. Putea să dea lecții de fumat. Din orice poziție, în orice dispoziție. Ness-ul avea gust de staniol. Era scârbos așa că renunță să mai bea. Termină repede de fumat, nu putea să arunce țigarea abia începută, ar fi fost păcat, și se îndreptă șovăind către dormitor. Își dorea atât de mult să doarmă ! Mult ! Și dacă s-ar putea … să nu se mai trezească ! La ce bun ?